Lumea Ceramicii (in Romanian)

This is the introduction I wrote for my book “CERAMICS – Craft, Art and Science” (in Romanian). Details at ceramica.neagu.com.

Capitolul introductiv din cartea “CERAMICA –  meșteșug, artă și știința”. Detalii la ceramica.neagu.com.

Nevoia de supraviețuire, setea de cunoaștere și ingeniozitatea l-au făcut pe om să pătrundă de timpuriu în tainele pământului, pentru a găsi mijloacele de satisfacere a nevoilor sale materiale și spirituale, construindu-și astfel, în timp, o lume pe măsura lui. Pământul argilos și piatra au fost printre primele materiale pe care el le-a prelucrat, dar în timp ce piatra a rezistat vitregiilor vremii, argila modelată s-a dezintegrat. Numai când, prin puterea focului, argila a devenit ceramică, formele create au început să înfrunte istoria.

Pământul argilos, care stă la baza ceramicii, se găsește răspândit abundent la suprafața planetei sub forma unui material onctuos, moale, când este umed, ce devine relativ dur și sfărâmicios, când este uscat. Este ușor de prelevat din natură și de prelucrat. În amestec cu apă, acesta poate fi cu ușurință modelat în forme extrem de folositoare unor necesități umane practice și spirituale, adesea fascinante prin puterea lor de expresie. Dintr-o masă diformă, un haos de particule care alunecă între ele, prin puterea imaginației și abilitatea mâinilor iau naștere obiecte a căror adevărată valoare este mai puțin determinată de materialul utilizat sau funcția pe care o îndeplinesc, cât de forma, culoarea, textura și decorul lor, respectiv de mesajul estetic pe care îl transmit. Capacitatea argilei de a lua forme semnificative spiritului aduce în minte gestul sacru prin care, după cum e scris în Biblie, Dumnezeu a ales, dintre toate materialele, ca cea mai potrivită pentru a-l face pe om, „țărâna de pământ“, gest care deja conferă „pământului“, respectiv argilei, proprietăți miraculoase.

Pentru ca argila să devină ceramică este nevoie de ajutorul focului. Focul, alături de pământ, apă și aer, face parte din elementele materiale primordiale ale creației în filozofia antică. Până nu demult doar soarele concura cu temperatura cuptoarelor, în dogoarea și lumina cărora se înfăptuia miracolul ceramic. Temperatura înaltă, devastatoare pentru tot ce este viu, nu dăunează argilei, ci dimpotrivă, o înnobilează și îi dă tăria pietrei, cu care omul adesea dorește să se asemene, cum spune românul: „să fie tare ca piatra“. Acest proces dramatic ca desfășurare și nobil ca rezultat, amintește de jertfa, sacrificiul și suferința prin care trece destinul uman în desăvârșirea lui. Credința populară spune că prin foc vasul ceramic dobândește grai și suflet, iar soarta lui urmează pe cea a omului, cu care este unit prin origine și destin. Și ceramica și omul se trag din pământ, se întorc în pământ, existența lor, deși fragilă, fiind totuși eternă. Expresia populară prin care omul după moarte ajunge „o apă și un pământ“, sau și mai plastic – „oale și ulcele“, redă această credință în legătura organică ce există între om și argilă. Ea este confirmată și de savanții care studiază resturile minerale ale vietăților de mult dispărute, pentru a reconstitui istoria existenței  vietii pe pământ. Unii chiar susțin că argila și nu apa ar fi putut constitui leagănul vieții pe planeta noastră. Ușurința cu care argila se structurează spontan în cristale ar fi putut – în condiții anume, determinate de mediu – să faciliteze apariția unui material genetic geochimic, ce ulterior, treptat, să fi fost înlocuit de chimicale organice, capabile să se multiplice. Această teorie concurează scenariul acceptat al „supei primordiale“ de molecule organice, ce se presupune că s-a format în oceanele pământului, pe când acesta era încă lipsit de viață.

Apariția ceramicii a marcat realizarea primelor obiecte produse în întregime de mâna omului. Aceste obiecte, modelate în scopuri magice, de cult, de o deosebită expresivitate  plastică, fac parte dintr-un ansamblu de manifestări spontane (pictură, muzică, dans) ce evoluează în paralel cu confecționarea de unelte și dovedesc aptitudinile artistice ale homo sapiens. Figurinele paleoliticului superior reprezintă primele încercări de a reflecta, în forme după chipul și asemănarea sa, viziunea omului asupra lumii înconjurătoare. Cele mai vechi dovezi cunoscute ale acestei îndeletniciri au fost descoperite în zona central-europeană, din care face parte și țara noastră, la Dolne Vestonice, în sudul Moraviei și au o vechime de 27-29.000 mii de ani. Printre cele mai cunoscute obiecte descoperite, se află o figurină ceramică antropomorfă, păstrată intactă, legată de practici magice de fertilitate, cunoscută și ca „Venus de la Dolne Vestonice“, precum și un cuptor ceramic. Până la această descoperire, istoricii considerau că arderea obiectelor modelate din argilă avea o vechime doar de cca 14 milenii.

Modelarea de vase ceramice a început mult mai târziu. Ea a apărut o dată cu trecerea de la paleolitic la neolitic, la date și în locuri diferite, după ce omul primitiv a abandonat viața nomadă și a început să cultive pământul, când nevoia socială s-a îmbinat cu posibilități economice prielnice. În aceste condiții, la modelarea de forme rituale, inspirate de dorința de a controla forțele naturii, s-a adăugat modelarea de oale, destinate păstrării alimentelor. Această îndeletnicire s-a dovedit a fi atât de necesară încât odată stăpânită, a însoțit de atunci omul pe întregul parcurs al istoriei sale, devenind ea însăși o expresie simbolică a existenței lui.

Cele mai vechi fragmente de vase ceramice descoperite până în prezent provin din Orientul Îndepărtat (Japonia), având o vechime de peste douăsprezece mii de ani. În mileniul al VII – lea î.e.n, în Orientul Apropiat ridicarea de mână a vaselor ceramice era deja un meșteșug bine conturat. Începând cu mileniul al VI-lea î.e.n, suprafețele vaselor încep să fie acoperite cu decorații pictate cu „pământuri“ colorate. În mileniul al IV-lea î.e.n, descoperirea roții olarului și utilizarea tiparelor din argilă arsă pentru multiplicarea formelor prin presare au dat un puternic impuls producerii și răspândirii ceramicii și în alte regiuni ale globului. Pe teritoriul României, cele mai vechi fragmente de vase ceramice datează din mileniul al VI-lea î.e.n.

Ceramica, prin împletirea dintre meșteșug, artă și știință, este un domeniu al spiritualității, care însoțește istoria umanității. Sub formă de obiecte de cult, vase utilitare, sau decorative, ori detalii de arhitectură, ea a străbătut milenii, urmând liniile sinuoase ale diverselor civilizații. Datorită multiplelor însușiri pe care le are, ceramica a fost alături de om la toate marile evenimente ale existenței sale: naștere, căsătorie, moarte și adesea și dincolo de moarte, în mormânt. În jurul ceramicii s-au țesut povești și legende. În concepțiile și credințele populare străvechi, meșteșugul ceramicii era văzut ca un miracol smuls puterii divine, iar vaselor ceramice li se atribuiau puteri magice, capabile să ocrotească omul și să îndepărteze duhurile rele. Cu toată larga sa răspândire însă, ceramica nu a ajuns să fie o îndeletnicire universală. Au existat locuri, în special în regiunile calde ale globului, unde producerea ei a rămas necunoscută până târziu, în epoca industrială. În aceste zone, necesitatea practică de păstrare a alimentelor, care a dus în mare parte la răspândirea ceramicii, și-a găsit rezolvare prin utilizarea pe durate scurte, de carcase vegetale. Chiar și în regiunile în care ceramica a fost practicată din vechime, nu se poate vorbi de o singură și continuă istorie a acesteia, deoarece centrele ceramice, tehnicile, formele, glazurile au apărut și evoluat diferit în timp și spațiu, cu întreruperi și salturi. Ca urmare, și istoria ceramicii poate fi privită din mai multe unghiuri și respectiv tratată pe civilizații, pe perioade istorice, pe zone geografice, pe centre ceramice, pe mase, pe glazuri etc. Dar, cu toate diferențele existente privind proveniența, dimensiunile, forma, stilul sau procedeele tehnice utilizate, rămâne totuși comună esența meșteșugului, care leagă în mod intim pe producători și producțiile lor.

Rolul important pe care prezența obiectelor ceramice l-a jucat în viața cotidiană a comunităților a făcut ca de la început, cel ce stăpânea acest meșteșug (șaman, ulterior olar) să facă parte din elita colectivității, ceea ce a dus la creșterea prestigiului său și la răspândirea meșteșugului. Practicând ceramica cu demnitate, mândrie și plăcere, olarii care dispuneau de excelență în gândire și simțire au atins măiestria și au reușit să facă din îndeletnicirea lor un mijloc de exprimare artistică. Vasele astfel create de acești olari, nu sunt simple recipiente utile, funcționale, ci piese distincte, ce prin formă, decor și textură intră într-un dialog spiritual cu privitorul și sunt capabile în prezent, ca și în trecut, să stârnească reacții de plăcere, încântare și atașament. Deși până la revoluția industrială olarii niciodată nu au fost asimilați artiștilor, totuși pe tot parcursul timpului ei s-au dovedit a fi adevărați maeștri, prin spontaneitatea și naturalețea cu care au reușit să transmită, odată cu obiectul creat, vibrația mesajului artistic.

Datorită valorii estetice a ceramicii, încă de timpuriu piesele ce se detașau prin calitățile lor artistice au fost ocrotite, păstrate cu grijă, păzite de riscul deteriorării accidentale în utilizare și expuse ca obiecte de preț în lăcașuri importante sau în interioare de locuit, unde alături de mobilier și textile creau un ansamblu ornamental, dând mulțumire sufletului și bucurie ochiului. Ceramica simplă, destinată satisfacerii de nevoi practice, s-a produs în cantități mari, dar numai o foarte mică parte a rezistat timpului. Cu toată grija manifestată, natura fragilă a ceramicii a micșorat în timp zestrea moștenită de la înaintași. Ceea ce a rămas întreg și ceea ce s-a putut reconstitui din cioburi poate fi contemplat în colecțiile și muzeele lumii, constituind o permanentă sursă de cunoaștere, interpretare, precum și de încântare plastică pentru contemporani.

Arheologii au utilizat dintotdeauna, în stabilirea stratigrafiei unui sit, fragmentele ceramice ce semnalează așezările umane demult dispărute. Mai mult, ei apelează la informațiile pe care le obțin în urma studierii acestor resturi, pentru a pătrunde și a înțelege viața materială și spirituală a celor care au creat și s-au servit de obiectele respective. Prin formă, decor, culoare și textură, ceramica s-a dovedit a fi un document valoros și expresiv, capabil să ofere cunoștințe largi despre nivelul tehnic de prelucrare a materialelor, gustul artistic, puterea de creație, credința, obiceiuri, gândirea sau organizarea socială din epocile respective. Nu de puține ori, suprafața ceramică a servit pentru notații istorice și cognitive. În acest sens este important de relevat legătura ceramicii cu lingvistica și istoria, ilustrată în mod deosebit de tabletele ceramice cu inscripții cuneiforme din Orientul Apropiat antic. Expresive și decorative plastic, asemenea unor sculpturi, ele sunt în același timp purtătoare ale unor informații valoroase care dezvăluie episoade din istoria lumii vechi. Astfel, meșterii ceramiști au fost primii care au materializat dorința omului de a păstra și a transmite mai departe cunoștințele sale. Tabletele lor au stat la baza conceptului de bibliotecă.

Evoluția ceramicii în timp s-a realizat  prin îmbunătățirea calității,  creșterea  productivității, găsirea expresiei plastice potrivite materialului și procedeelor folosite,  cu o tendinta permanenta de adaptare la cerințele și stilul epocii. Piesele ceramice  produse de-alungul timpului se constituie in familii stilistic  coerente, expresie a spiritului  creator si o reflectare a specificului societății din care au luat naștere. Cunoștințele empirice închegate în meșteșug conțineau secrete tehnologice bine păzite, ce se transmiteau cu grijă în cadrul privilegiat al atelierului, de la o generație la alta, de la meșter-magistru la ucenic-discipol. Fiecare generație de olari, adaptând moștenirea înaintașilor la cerințele și progresul tehnologic al vremii a îmbogățit și a sublimat totodată cunoștințele primite. În urma acestor îndelungate filtrări, ceramica tradițională s-a optimizat continuu, reflectând tot mai bine spiritul din care a luat naștere, sensibilitatea și concepțiile locale de viață. Se poate spune că ea reprezintă o sinteză a valorilor realizate pe parcursul timpului.  Datorită specificului ei local, ea constituie o contribuție prețioasă la tezaurul ceramic universal.

Ceramica tradițională a utilizat întotdeauna surse locale de materii prime. Olarii români au prelucrat cu pricepere și sensibilitate argila comună, abundentă la noi, creând o ceramică robustă, funcțională, de înalt nivel artistic și profund originală. Valoarea acestei ceramici constă în deplina armonie între elementele ei componente: material și procedee de prelucrare, formă și funcție, decor și formă. La acestea se adaugă rafinamentul cromatic, dezinvoltura execuției, inventivitatea, spontaneitatea, îndrăzneala și un simț ascuțit al echilibrului și măsurii, propriu românilor. Acest simț îl găsim manifestat atât în conturul formelor, cât și în aplicarea aerată, echilibrată, lipsită de ostentație a decorului.

Olarii tradiționali chinezi au dat viață argilelor refractare locale, realizând încă de timpuriu arderi la temperaturi superioare. Trecând prin îmbunătățiri succesive, ceramica chineză a atins supremul rafinament prin realizarea la începutul dinastiei Tang (618-907) a ciobului alb, translucid de porțelan. Calitatea ciobului, rafinamentul formelor și decorația inspirată, specifică culturii chineze, a impresionat secole la rând elita europeană, născând dorința de a stăpâni tainele acestui material.

Descoperirea porțelanului european la începutul secolului al XVIII-lea, a dus curând la o dezvoltare majoră a tehnologiei ceramicii, pe linia revoluției industriale ce a cuprins în general activitatea economică, prin introducerea treptată a mecanizării. Atribuirea fiecărui muncitor a unui număr restrâns de operațiuni a asigurat obținerea unei producții uniforme, de calitate superioară, în măsură să satisfacă cerințele în continuă creștere ale pieței.

Apariția producției industriale de ceramică fină a dat o lovitură meșteșugului tradițional, deoarece, cu posibilitățile lor modeste, olarii nu puteau face față concurenței industriale. În același timp, ei nu aveau nici mobilitatea necesară pentru a se integra noilor forme de producție. Ca urmare, cunoștințele și experiența lor au rămas în mare  parte nevalorificate. Noile fabrici de ceramică fină, în special cele de porțelan, în căutarea unei viziuni plastice noi, potrivite cu noutatea materialelor și sub presiunea creșterii productivității muncii, au apelat la profesioniști din alte domenii de artă, în special pictori și sculptori. Mulți artiști, dintre care unii de renume, s-au perindat prin atelierele marilor manufacturi de ceramică fină, dar puțini dintre ei au reușit să intre în dialog cu masa argiloasă în mod intim, profund și firesc, așa cum reușiseră olarii tradiționali. Ușurința cu care masa ceramică poate lua orice formă, până la a imita alte materiale, s-a dovedit a fi nu numai un avantaj în răspândirea meșteșugului, dar și o capcană, în care adeseori cădeau cei care nu cunoșteau materialul ceramic în esența lui și nu reușeau să colaboreze cu el în exprimare. Pentru ca un obiect să aibă expresie ceramică, nu este suficient ca el să fie făcut din material ceramic, el trebuie să porte amprenta inconfundabilă a acestui material, surprins în multiplele sale ipostaze, pe care numai ochiul atent și sensibil al celui care este un profund cunoscător al materialelor argiloase le poate sesiza și oferi spre încântare plastică în creația sa. De aceea, producția ceramică la scară industrială, deși respectă concepte artistice universal valabile și se înscrie în estetica vremii, totuși, rareori reușește să impresioneze artistic, să fie convingătoare, să declanșeze cu mijloace inconfundabile, proprii ceramicii, satisfacții estetice. În ciuda  virtuozității cu care produsele industriei ceramice sunt realizate, frecvent aceste produse rămân reci, lipsite de căldura materialului, întâlnită atât de frecvent la exemplarele olarilor tradiționali.

Mecanizarea și de dată mai recentă automatizarea operațiunilor esențiale au modificat complet datele economice ale producției ceramice: s-a renunțat la necesitatea modelării manuale, s-a micșorat simțitor numărul de lucrători necesari procesului de producție, a crescut mult productivitatea muncii și a scăzut corespunzător prețul de cost. Schema fluxului tehnologic a rămas practic aceeași, dar fiecare etapă din procesul de producție a beneficiat de îmbunătățiri tehnologice.

Asigurarea calității artistice a produselor contemporane de ceramică fină se obține în strânsă colaborare cu designeri, a căror autoritate este în continuă creștere. Aceștia sunt artiști plastici, cu chemare pentru obiectul de serie, specializați în ceramică, capabili să găsească soluții care îmbină optim tehnologia, productivitatea și prețul de cost cu exigențele funcționale și estetice.

Totodată, se afirmă tot mai pregnant o categorie distinctă de artiști plastici ceramiști, diferiți nu numai de olarii tradiționali, dar și de designerii din fabrici. Ei sunt oarecum o replică modernă a olarilor tradiționali, în sensul că poartă un dialog direct cu materialele ceramice, au o viziune globală asupra meșteșugului și sunt stăpâni suverani peste întreg procesul tehnologic. În plus, ei sunt cultivați în școli de artă și preocupați de a realiza obiecte unicat, opere de artă în viziune proprie, încărcate de valențele caracteristice exprimării contemporane în artă. Pentru a se realiza, ei trebuie să înțeleagă specificul materialului ceramic și, în același timp, să posede o cultură plastică largă, care să le permită să simtă linia cu sensibilitatea graficianului, să perceapă culoarea cu voluptatea pictorului, să trateze volumele cu forța sculptorului, să satisfacă funcțiile cu abilitatea designerului și să-și înțeleagă materialele cu rațiunea inginerului. Satisfacția pe care o obțin prin capacitatea de a orchestra într-o simfonie pentru ochi și suflet voința artistică conjugată în materiale și procese ceramice este atât de mare, încât răsplătește pe deplin efortul și generează permanent dorința de a relua procesul și a aplica ideile pe care le generează deschiderea fiecărui cuptor.

Creația noii generații de artiști ceramiști, ca sinteza subiectivă între simțire și cunoaștere, poartă amprenta personală și este recognoscibilă, indiferent dacă demersul creator se inspiră din tradiție, din curentele artistice ale vremii sau urmărește chemări interioare ce scapă înțelegerii obișnuite. Creația lor acoperă întreaga zonă aflată între ceramica tradițională, artizanală, industrială și cea mai filtrată expresie plastică, ce de obicei se atribuie așa numitelor „arte pure“. Prin ei se restituie argilei statul de mediu de artă, așa cum l-a avut inițial. În același timp, se constată tot mai mult tendința de preluare de către artiștii ceramiști a realizării ceramicii fine utilitare, care – individualizată în viziunea fiecărui artist, devine o componentă tot mai căutată și apreciată în interiorul rafinat contemporan.

Abordarea globală a creației ceramice solicită artistul atât la măiestrie artistică, cât și la performanță tehnică. Puțini sunt creatorii care trebuie să posede un bagaj de cunoștințe tehnice atât de vast și de complex cum se cere unui artist ceramist. Și olarului tradițional i se cereau cunoștințe multiple, dar el avea menirea de a repeta în subtile variante ceea ce moștenea prin tradiție și doar atunci când poseda o putere creatoare ieșită din comun sau se dovedea a avea geniu tehnic contribuția sa individuală era novatoare.

Ceramica artistică contemporană acoperă o tematică practic nelimitată. Începând cu anii ’50, ea a parcurs o perioadă de redefinire a potențialului sau plastic printr-o investigare aprofundată a mijloacelor specifice de expresie. Această investigare a fost puternic influențată de succesul expresionismului abstract în pictură și de descoperirea faptului că tradițiile ceramicii prezintă numeroase elemente comune cu arta abstractă, în ineditul formei, în neconformismul culorii, în asimetria decorului, în valorificarea gestului spontan și a întâmplării. Ceramica abstractă creată de artiștii contemporani este reprezentată de obiecte tridimensionale, fără funcționalitate practică, purtătoare de mesaj artistic. Adesea ele sunt denumite sculpturi ceramice, deși se deosebesc de sculpturile propriu-zise prin faptul că, pe lângă forma exterioară, ele au și o formă interioară, vizibilă sau ascunsă. Unii artiști ceramiști continuă să se inspire din repertoriul olarilor tradiționali, încercând prin intermediul vaselor ceramice să transmită privitorului mesaje plastice cu valențe inedite. Un simplu vas, o formă ce pare cunoscută, aparent epuizată în înțelesuri, de mii de ani de când se repetă în diverse variante, în mâinile artistului ceramist devine un simbol ce își pierde utilitatea inițială, un univers comprimat într-un spațiu redus, care – asemenea unui poem – e plin de înțelesuri care reflectă în limbaj plastic crezul de valori al autorului.

Această abordare diversificată este facilitată de posibilitățile largi pe care le oferă în exprimare materialele ceramice, procedeele de prelucrare și ardere. Cunoașterea materialelor, a relației simbiotice în care acestea se află cu procedeele de prelucrare, fac ca viziunea plastică plăsmuită de imaginația artistului să-și găsească modalități originale și totodată firești de transpunere. Relația dintre materiale și procedeele de prelucrare este o relație vie, în permanentă ajustare, materialele noi solicitând procedee noi și viceversa. Aprecierea obiectivă, corectă a valorii unui obiect ceramic vechi sau nou nu se poate face decât prin observarea atentă a legăturii existente dintre material, procedeele utilizate și impactul estetic obținut.

Modificări importante în practicarea acestei îndeletniciri milenare a adus dezvoltarea cunoașterii, stimulată de necesitățile producției industriale în permanentă creștere. Interpretările empirice, intuitive, ce însoțeau multiplele fenomene cu care se confruntă practica ceramică și pe care se bazau producțiile tradiționale, au fost înlocuite treptat cu explicații și interpretări științifice ce au dus la o mai bună utilizare a materiilor prime și o mai eficientă prelucrare a lor.

Știința ceramicii este un instrument puternic de cunoaștere și un ajutor de neprețuit în evaluarea corectă a obiectelor ceramice de importanță arheologică, istorică sau artistică. Ea explică comportamentul materialelor ceramice cu ajutorul principiilor chimiei și fizicii. Evoluția mai rapidă a cunoașterii a început cu mai bine de un secol în urmă, dar progresele au devenit spectaculoase numai în ultimele decenii, odată cu răspândirea cercetării cu microscopul electronic, care a permis să se pătrundă în intimitatea microstructurii ceramice și cu apariția unor metode noi de analiză micro-chimică a constituenților compozițiilor ceramice, ce influențează procesele și determină structura ciobului. Astfel, progresele înregistrate au dus la conturarea de noi domenii de cercetare care dezvăluie tot mai mult tainele comportamentului materialelor ceramice.

Mult timp noțiunea de ceramică și-a păstrat sensul inițial dat de cuvântul „keramos“, care în limba greacă veche desemna pământul olarului și oalele sale. În timp însă, această noțiune a căpătat un înțeles lărgit, cuprinzând toate produsele obținute prin arderea maselor ceramice, atât cu destinație domestică, utilitară sau decorativă, cât și industrială. Dezvoltări recente ale științei ceramice au îmbogățit ceramica cu produse tehnice noi care se obțin printr-un proces asemănător celui aplicat maselor argiloase, dar din care adesea lipsește substanța argiloasă. Astfel se realizează mase ceramice ce după ardere prezintă cioburi cu proprietăți deosebite, de care nici nu se putea visa în trecut. Aceste produse au o aplicare industrială în zonele de temperatură înaltă din domeniul electric, nuclear, spațial etc. Cu ele se căptușesc navetele ce străbat spațiul cosmic, se fac motoare de mașini, se forează măruntaiele pământului sau se înlocuiește osul uman în dificile operații chirurgicale.

Practicarea ceramicii este și o valoroasă experiență general-umană, bogată în învățăminte. Prin dialogul dintre om, materiale și procesele de devenire ceramică, ce sunt înrudite cu procesele din natură, se realizează o acumulare de cunoștințe și experiența, se stimulează gândirea independentă, căutarea și găsirea de soluții. Se solicită deopotrivă intelectul, sensibilitatea artistică, creativitatea și cunoașterea, ceramica fiind în același timp artă, istorie, filosofie, tehnică și știință. Prin ceramică se întrepătrund și se completează diferitele laturi ale cunoașterii și experienței umane, iar studiul ceramicii dezvăluie simultan adevăruri despre lumea materială, procese din natură și comportamentul uman. Ceramica ilustrează convingător cum toate aceste cunoștințe, deși provin din domenii ce par diferite și îndepărtate, de fapt sunt reflectări ale aceleiași lumi, dar văzute din unghiuri diferite. În acest proces, omul, prin problemele pe care le întâmpină, și le pune și le rezolvă, se definește pe sine, iar interacțiunea ce are loc între el și masa ceramică poate fi apreciată ca o „modelare“ reciprocă.

Educația estetică prin ceramică și-a pus amprenta asupra oamenilor de-a lungul timpurilor. Ea se face simțită spontan încă din copilărie, datorită contactului de zi cu zi cu obiectele ceramice înconjurătoare, în diferite ipostaze ale acestora. Impactul educativ al ceramicii însă este și mai bogat și profund atunci când se apelează la o instrucție în acest sens, care poate începe de la vârsta preșcolară și continua, amplificându-se, pe parcursul diferitelor etape de școlarizare și chiar mai târziu. Educația prin ceramică, prin faptul că include relevarea legăturilor acesteia cu atâtea alte domenii, are valoarea unei pregătiri integrale prestigioase. Nu este întâmplător faptul că în multe centre de învățământ superior din lume, tinerii care se pregătesc în alte domenii decât cel artistic pot urma cursuri de ceramică, însoțite de ore practice, recompensate cu credite, asemenea unor cursuri de cultură generală. Este interesant de relevat că asemenea cunoștințe, prilejuite de sistemul de învățământ, au constituit pentru mulți cursanți o revelație ce, nu în puține cazuri, s-a transformat în pasiune pe viață. Chiar și în cazuri speciale, pentru persoane cu dificultăți la învățătură sau suferinde de boli psihice, practicarea ceramicii, prin însăși plăcerea fizică ce o dă manipularea unui material atât de obedient, capabil de a fi modelat în forme ce pot fi cu ușurință anihilate și apoi reluate cu mai multă înțelegere, se dovedește a fi benefică, cu valoare terapeutică.

Se poate spune cu certitudine că în prezent arta ceramică este cea mai dinamică dintre arte, cu largi perspective pentru viitor. Ea este în plin proces de lărgire a limbajului sau plastic cu noi alcătuiri de materiale și cu noi procedee de prelucrare și ardere. Toate acestea vor face să crească și rândurile artiștilor plastici ce vor opta pentru a se exprima prin ceramică. Astfel, vom asista la apariția de tot mai multe lucrări ceramice care vor reflecta în metafore inedite conditia umana de la inceputul celui de al treilea mileniu.

Capitolul introductiv din cartea “CERAMICA –  meșteșug, artă și știința”.

Detalii la ceramica.neagu.com.